Despre educaţie, în stilul nostru
Secole în urmă, J.J. Rousseau realiza o carte de referinţă în care erau concentrate experienţe educaţionale cu valoare perenă, demne de luat în seamă întotdeauna şi – aş adăuga – îndeosebi, în zilele noastre. Nu voi dezbate, aici, conţinutul cărţii la care fac referire, „Emil sau despre educaţie”, ci doar mă voi folosi de câteva repere folosite de marele filosof iluminist, pentru a pricepe şi mai bine de ce astăzi, pretutindeni în lume şi, special, în România, educaţia are sincopele sale regretabile, cu repercusiuni asupra viitorului naţiei însăşi. Aşadar, spunea înţeleptul cărturar: „o condiţie sine qua non privind încercarea de formare a omului este aceea de a fi – în primul rând – tu însuţi, ca educator, om” – (s.ns.).
Reţinând această recomandare, mai apelăm la o axiomă a iluministului, legată de educaţie, care sună aşa: „Educaţia nu constă, în primul rând, în a transmite adevărul şi virtutea, ci în a păzi inima de viciu şi spiritul de eroare”, (vezi Cartea a II-a, p. 70, din „Emil sau despre educaţie”, apărută la Bucureşti, în 1973, la Editura didactică şi Pedagogică!); ambele trimiteri ne sunt sprijin în ce avem a demonstra mai jos, cu referire concretă la educaţia practicată în România contemporană prin intermediul celui mai îndrituit for: Ministerul Educaţiei Naţionale.
Pentru ca eventualul cititor al acestor rânduri să fie şi mai corect informat cu privire la poziţia semnatarului rândurilor de faţă, mă simt dator, de la începutul acestui demers personal, să afirm că nu sunt de acord în nici un fel cu denumirea ministerului sus amintit, iar motivele vor fi şi ele expuse în continuare, sper, cu pertinenţă. Mai menţionez, că opiniile proprii vizează sfertul de secol, post comunist, o lungă perioadă de timp, s-ar putea spune, în care, rezultatele pozitive ale unui învăţământ performant românesc ar fi trebuit să-şi arate roadele. Şi când spun „roade”, nu mă gândesc la olimpicii pe care îi numărăm pe degete, ci la raportul „sistem educaţional şi de învăţământ” – „societate” pe de o parte sau „cerinţe ale vieţii economice contemporane”, pe de altă parte.
În ambele situaţii vom constata că sistemul educaţional este mai mult decât defazat, aflându-se în pragul unui colaps pe care nu vrem, cu o încăpăţânare de neînţeles, să o recunoaştem. Altfel spus, ceea ce s-a pregătit în şcoala românească în utimii 25 de ani, nu a servit nicidecum propăşirii, măcar economice, a acestui neam, deoarece nu a existat o corelare limpede între perspectivele imediate şi medii ale dezvoltării ţării şi personalul calificat oferit de sistemul amintit la sfârşit de ciclu şcolar/universitar.
De cele mai multe ori am auzit sau văzut emisiuni în care principalii vinovaţi erau scoşi cei care lucrează în sistem, la nivelul pălmaşilor; e vorba despre cadrele didactice! Nu am nici o îndoială că şi printre acestea vor fi existând – din ce în ce mai mult, din păcate! – uscături menite să confirme faptul că pădurea de odinioară este – în prezent – pe cale de dispariţie; am auzit, de asemenea, că şi elevii ar avea vina lor, ca şi unii părinţi, de altfel, care au înţeles prost că întreaga responsabilitate a educării propriilor progenituri încape doar în mâinile educatorilor, învăţătorilor, profesorilor, pe care musai poţi să-i blamezi cum, unde şi când vrei, libertatea de exprimare lunecând, astfel, departe de înţelesul ei primordial, filosofic, coborând, nu de puţine ori, în zonele „intelectualităţii” submediocre ale manifestării unora, altora. Dar niciodată nu am auzit să se discute pertinent, în detaliu, politica educaţională din această ţară, precum şi pe aceia care o aplică, de sus în jos. Ca şi în alte domenii de activitate, şi în învăţământ s-a mimat democraţia, servindu-se publicului larg, neştiutor, şi nici măcar tangent cu fenomenul ca atare, imaginea falsă a consultării cadrului didactic comun, în privinţa luării deciziilor importante privind educaţia. Mass-media a servit şi ea, din plin, acestui (dez)interes guvernamental din ultimul sfert de veac, cu o neghioabă bucurie, în mod cu totul şi cu totul superficial, bucurându-se de „rating-ul” dobândit, nimic mai mult.
Nu de puţine ori am putut auzi/vedea persoane din media acuzând pe slujbaşii sistemului educaţional, făcând-o cu bâlbe impardonabile şi erori gramaticale de tot râsul, încadrându-se, astfel, într-un spectacol general grotesc, la care s-a adăugat, firesc, în virtutea aceluiaşi drept la liberă exprimare, opinia nenumăraţilor semidocţi şi agramaţi care s-au găsit imediat să-şi refuleze dejecţiile verbale prin intermediul comentariilor amplasate on line.
Dincolo de acest întreg spectacol, rămâne de remarcat, cel puţin, un lucru; necesitatea demascării principalilor vinovaţi şi apoi cererea expresă a plătirii celor făcute de aceştia, prin intermediul justiţiei. Iar principalii vinovaţi, rămaşi singuri, la un moment dat, în biroul lor ministerial, au fost înşişi miniştrii perindaţi prin curtea educaţiei româneşti. Pentru că aceştia au fost cei care au semnat nenumăratele ordine aberante care au facilitat lucruri ce-au sfidat, până la nesimţire, viciul, coborând virtutea într-o lume de unde pare că nu se mai poate ridica la lumină. Şi cum orice ordin, prost sau bun, se execută şi nu se discută, cei din sistem, din subordinea ministrului ca atare, nu au făcut altceva decât să-l pună în aplicare.
Apoi, se mai adaugă un aspect: cel al masivei birocraţii care a sufocat sistemul educaţional actual, unde profesorul, în loc să aibă vreme pentru a se informa şi studia permanent cu privire la ce apare bun în domeniul său de activitate, se vede forţat să umple dosare peste dosare, să completeze proceduri peste proceduri, iar la urmă să confecţioneze şi explicaţii ale procedurilor procedurii procedurale(sic!). ABERANT!!! Mai pe înţelesul celor care nu sunt în sistem şi nu au tangenţă cu acesta, se poate spune aşa: birocraţia ţaristă, de secol XIX, care este cunoscută ca fiind una dintre cele mai apăsătoare din istoria universală a omenirii, se retrage, azi, ruşinată, în faţa munţilor de hârtie ce se revarsă peste umerii celor din învăţământul românesc.
Las pe dvs., stimaţi cititori, să apreciaţi, cât timp mai are cadrul didactic la dispoziţie pentru a se putea pregăti corespunzător zi de zi, când este bombardat cu situaţii „urgente” care trebuiau să fie gata „ieri”, deşi ele sunt primite „mâine”. Şi acesta este doar un minim aspect legat de timpul liber necesar pregătirii cadrului didactic în vederea obţinerii performanţelor ţintă. Care performanţe, atenţie, trebuie să servească unui scop bine determinat; or, în prezent, învăţământul de pe la noi se face pentru că aşa trebuie, în virtutea unei inerţii ce vine din trecut, căci, aşa cum am spus-o mai sus, societatea, prin cerinţele sale se află, cel puţin, cu trei paşi înainte faţă de ceea ce învăţământul poate să-i ofere azi, în prezent, aici, şi acum! Şi mergem mai departe, fără a uita de cei din fruntea ministerului, recte, miniştrii ca atare.
Ştiţi câţi miniştri s-au schimbat în ultimii 25 de ani în fruntea Ministerului Educaţiei Naţionale? Dacă nu ştiţi, vă spune subsemnatul: 25! Da, da, exact 25, dintre care, numai în anul 2012 s-au schimbat 6! În ultimul exemplu, cu alte cuvinte, la două luni, s-a văzut la ministerul preocupat de educaţie, un ministru nou!
Ce înseamnă aceasta? Harababură totală în sistem, fraţilor! O harababură de nedescris, căci fiecare cum a venit a schimbat mai mult sau mai puţin din ce făcuse predecesorul său ori a ras totul ca şi cum nimic nu fusese bine făcut până atunci. Instabilitatea şi inconsecvenţa de acest fel, la care s-a adăugat inconsistenţa intelectuală a multora dintre ei, au atârnat ca pietrele de moară la picioarele unui uriaş hrănit cu pipeta, care simte, paradoxal, că-şi pierde din vlagă, cu cât se depărtează de anul 1989. Asta nu mă face un nostalgic al sistemului de învăţământ din vremea comunistă, ci, dimpotrivă! Colac peste pupăză, cum ar spune românul, peste toate acestea, s-au nimerit în fruntea sistemului educaţional, numai inşi care nu aveau nici în clin, nici în mânecă şi nici prin alte părţi superioare, legătură cu pedagogia şi cu educaţia, ca experţi; unii au fost veterinari, alţii ingineri constructori şi tot aşa; lor li s-au adăugat inşii servili ai unui partid politic sau altul, care s-au făcut preş, numai ca să obţină funcţia respectivă;dau exemplul doamnei Ecaterina Andronescu, cercetată acum pentru diverse matrapazlâcuri şi care susţinea deunăzi, sus şi tare, cu o voce deranjată, că domnul Viorel Ponta nu a plagiat şi că nu are de gând să consimtă la retragerea titlului de doctor, ca atare. Ei, iată, istoria recentă demonstrează că doamna fost ministru al educaţiei, s-a înşelat amarnic, mai mult, că însuşi „protejatul” „mneaiei” s-a retras precum un cocoşel fricos într-o stare de pocăinţă, demnă de tot râsul, scriind disperat rectorului Universităţii din Bucureşti că renunţă la titlul ştiinţific de doctor, crezând că acest fapt este suficient pentru a-şi spăla obrazul lui de om tânăr şi neprihănit. Vă spun eu că nu este suficient, pentru că aici trebuie să fie chemat să răspundă şi domnul Adrian Năstase, care i-a coordonat lucrarea, din câte ştiu, şi mulţi alţii din comisiile de acreditare care au închis ochii în faţa unei asemenea măgării – să iertaţi vorba proastă, dar am simţit nevoia să mă eliberez, cumva!
Şi mergem mai departe, prin lumea plină de neprevăzut şi umor negru oferită de biroul ministerial mult râvnit. Apare, acolo, într-o vreme, un personaj cu aspect bucolic, numit Adomniţei. Multe prostii a făcut cât a condus ministerul, dar cea mai mare, devenită epocală şi de povestit nepoţilor pentru a-i speria, este aceea cu fetiţa de şcoală primară, contrazisă de Adomniţei în privinţa steluţelor prezente pe steagul Uniunii Europene. Rememorăm, cu aproximaţie, jalnicul episod: Adomniţei – aflat în vizită la o şcoală din România, nu contează care! – pune întrebarea legată de numărul steluţelor existente pe steagul Uniunii Europene. O fetiţă din ciclul primar răspunde corect, însă ministrul o contrazice, spre stupoarea camerelor de vederi, despre care ştim cu toţii că sunt neînsufleţie! Fetiţa se retrage uimită, nedumerită, total dezorientată, căci domnul ministru îi spune cu totul altceva decât o învăţase doamna învăţătoare, doamnă, care, evident, o învăţase corect!
Serialul de groază continuă şi gafele miniştrilor curg, care mai de care făcându-se de râs în faţa spectatorilor şi telespectatorilor, care-şi fac mai multe cruci, realizând pe mâna cui se află educaţia, dar şi învăţământul din România. Mai vin cu un exemplu, asta, ca să nu plictisesc; gafa monumentală a ministrului Remus Pricopie care, parcă uitând că are nume latin, rezonant – deh! al fratelui lui Romulus! – susţine sus şi tare că legenda lupoaicei, care i-ar fi hrănit pe cei doi, de fapt, nu e a lupoaicei, dragi copii şi stimaţi adulţi, ci e legenda vulpii! Ptiu, piei drace, mi-am zis atunci, ce mă voi face mâine la şcoală, când, istoric fiind – de profesie – va trebui să le explic elevilor mei de ce s-a transformat, peste noapte, lupoaica, în vulpe! În fine, readuc în paginile de faţă, numele lui Ioan Mang, aflat în fruntea aceluiaşi minister, aproximativ o săptămână, obligat fiind să renunţe la funcţia respectivă după ce a fost descoperit că a plagiat! Omul a încercat, dar nu i-a mers! Adică, ce şi-a spus el, în mintea sa: dacă românii sunt aşa de proşti, să nu mă afle, stau în funcţia asta, bine mersi, cât o vrea boierul din fruntea guvernului, dacă nu…nu. Şi a fost NU! 
Românii l-au dibuit şi l-au obligat să recunoască plagiatul. Cu asta, am mai adăugat la educaţie şi un plagiator; mai era nevoie de un informator al vechii Securităţi iar el a fost descoperit, lăsându-ne pe toţi cu gura ca la stomatolog, în persoana onorabilului, până atunci, Andrei Marga, cel mai bun ministru, cum s-a tot spus. Bun, bun, dar informator dovedit, după cum titrează site-urile Wikipedia în dreptul său, prin raportul din februarie 2014 emis de CNSAS. Chestia ţinea acum de morala individului! Şi, ca să nu fie singur, a turnat împreună cu nevasta sa, după principiul „Astă seară informăm în familie”.
Stimaţi cititori, povestea este mult prea lungă şi parcă nu aş vrea să o epuizez aici, căci doar ea singură explică de ce sistemul educaţional merge cum nu trebuie să o facă şi de ce educaţia este incapabilă, deocamdată, să contribuie la dezvoltarea temeinică a sectoarelor sociale; a gândi că dezvoltarea fără educaţie e posibilă, este cea mai pură aberaţie. Şi cum să ai educaţie şi învăţământ performant, cu incompetenţi aflaţi în postură de ministru, cu plagiatori – a se citi hoţi! – în aceeaşi poziţie, cu oportunişti şi inşi căutaţi de procuratură, poliţie, cu personaje paralele sistemului? Ce fel de exemplu oferi unui neam întreg, tu, ca guvern, dacă înşişi miniştrii educaţiei se dovedesc agramaţi, hoţi, mincinoşi de primă clasă, ahtiaţi după câştiguri personale şi pentru care principiul şi cuvântul reprezintă doar nişte vorbe bune de aruncat în vânt, nimic mai mult? Şi ce fel de copii se pot forma – a se citi, deforma! – sub conducerea unor asemenea capete „luminate”?
Iată, în finalul demonstraţiei mele succinte, de ce cred că actualul minister nu-şi merită numele, de Minister al Educaţiei Naţionale, el fiind gazda unde hoţii şi bâlbâiţii îmi sunt prezentaţi drept „modele”educaţionale!
Florinel Agafiţei
Comments
comments
- Publicitate -
- Publicitate -
