Alerga melcul într-o zi de mama focului prin pădure. Şi alerga, alerga, alerga… Îl opreşte, stupefiat, ursul.
-De ce fugi în halul acesta, măi melcule? întreabă, nedumerit, ursul.
-Cum de ce, n-ai auzit? răspunde melcul, tot nedumerit.
-Nu, ce să aud? se arată ursul mirat.
-A venit DNA-ul în pădure! răspunde melcul.
-Ei, şi? spune ursul.
-Păi, gândeşte-te şi tu: eu casă, nevasta casă, toţi copiii case… Şi o luă iar la fugă.
Când aude asta, ursul o zbugheşte şi el la sănătoasa. La un moment dat, îl opreşte maimuţa.
-Ce-ai, băi, ursule, de fugi aşa? întreabă maimuţa.
-Păi, n-ai auzit? răspunde ursul. A intrat DNA-ul în pădure.
-Ei, şi? se arată maimuţa, nedumerită.
-Cum ei, şi? Eu blană, nevasta blană, copiii blană… Şi fuge iar.
Speriată, maimuţa îl urmează. După câteva minute, însă, maimuţa se opreşte. Şi, abia trăgându-şi sufletul, se gândeşte:’’eu de ce dracu’ alerg? Eu în curu’ gol, bărbatul în curu’ gol, toţi copiii în curu’ gol!’’
