Într-un citat macabru, Iosif Visarionovici Stalin, tătucul pesediştilor de azi, spunea: „Moartea unui om e o tragedie, moartea unui milion de oameni e doar o statistică”. Aş merge mai departe şi aş spune că aroganţa, indolenţa şi ignoranţa faţă de soarta oamenilor s-a transmis într-un arc peste timp şi, chiar dacă acum nu se mai moare în masă de inaniţie, fapta de a-ţi ignora propriul popor e, în sine, o crimă. Mai ales când vine de la reprezentanţii unui partid care clamează apropierea de sărmani, de pătura defavorizată a societăţii, de omul în nevoie. Cel care a implementat, teoretic cu succes, aroganţa guvernamentală şi a adus-o la rang de politică de stat, copiat, în mare măsură, de toţi baronii şi reprezentanţii aleşi sau numiţi de prin judeţe, a fost Adrian Năstase. Plin de limbi date printre şpăgile aduse din teritoriu, Nasty a uitat de poporul pe care Iliescu îl avertizase să nu-l abandoneze. Hoaşca bătrâna kagebistă ştia ce ştia, realizase că un popor sodomizat 50 de ani de comunism s-ar putea să nu mai înghită aroganţa plătită cu câte 100 de lei pe alocaţie. Şi Năstase a pierdut bătălia cu sine, cu propriul popor, cu propriul partid. Odată căzut, a primit şuturi în fund de la cei care, până mai ieri, îl lingeau în acelaşi loc – de la baroni. Lovitura primită de câştigarea prezidenţialelor de către Băsescu i-a adunat la mormântul democraţiei şi al lui Năstase pe pesedişti, i-a unit, i-a făcut să uite că se mănâncă între ei, au hibernat în umilinţă câţiva ani până când tot Băsescu i-a scos din adormire: cu pensiile şi salariile tăiate pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale. Sigur, pensiile n-au fost tăiate aşa cum s-a spus la toate televiziunile lui Ponta, ba unele chiar au crescut, însă impactul de a le lua românilor ceva ce şi-au câştigat cu zeci de ani de muncă a fost nimicitor. Pesedeii s-au trezit, au simţit sânge şi au percutat. Şi atunci a apărut Ponta. Arogant, mincinos, părea că minte chiar şi când rostea un adevăr, dar lumea era mult prea ocupată să-i urască pe Băsescu şi ai lui pentru a-şi mai trezi simţurile şi a simţi pericolul care pândea sub faţa de pubertin a lui Victoraş. Discursul lui şi al pesedeilor din teritoriu ungea babele la suflet, tînărul lungan cu ochelari, care între două conferinţe de presă îşi făcea timp de un meci de baschet dar avea grijă să posteze fotografii cu Daciana şi copilaşii a făcut furori printre mulţi. Semne de mic dictator erau, însă puţini le vedeau şi prea puţine televiziuni le devoalau. În ascensiunea lui, Ponta a beneficiat de un nesperat ajutor, acela al liberalilor, care au ocupat o nişă pe care PSD n-avea cum, niciodată, să o acapareze: intelighenţia. Când Ponta nu mai spunea nimic, apărea Crin Antonescu, legitimându-l ca viitor tânăr premier al unui preşedinte relativ tânăr. Dar cine avea ochi să vadă şi urechi să audă, vedea şi auzea aroganţa. La Referendumul pentru demiterea preşedintelui, Ponta şi Antonescu au călcat în picioare tot ce însemna instituţii democratice. Poporul, însă, nu cel format din 7,4 milioane clamate şi acum în anumite emisiuni, a simţit că e sodomizat din nou. Dar când ieşea din găoace să protesteze, i se răspundea: „Ce vrei? Vrei din nou să ţi se taie pensiile şi salariile? Vrei din nou cu tiranul?” Şi atunci se retrăgea în gaura în care se autoexilase. A urmat o semi-lovitură de stat, legitimată cu ajutorul unor parlamentari demni de scuipatul meu, gen Petru Filip, fugit din PD la PSD şi făcut senator de Vrancea deşi n-are nici o legătură cu acest judeţ. Văzut premier, ulterior candidat la preşedinţie, Ponta şi-a dat blana de oaie jos, s-a scuturat de două ori, le-a arătat pisica baronilor, le-a dat şi bani şi a purces pe drumul câştigarii prezidenţialelor. Evident că se vedea preşedinte încă de pe vremea când Antonescu umbla prin ţară propovăduind învăţăturile noului USL – ştia că Antonescu va fi suprimat din interior. Dar, la alegeri, s-a întâmplat: poporul s-a simţit iar sodomizat. Însă nu poporul care se uita la Antena 3 sau la România TV, ci acela care muncea din zori până-n seară departe de ţară şi de familie. Acel popor a simţit că i se ia din nou un drept: de a alege cine să-l conducă. Bătaia de joc şi umilinţa Diaspora a fost picătura care a umplut paharul şi, venit de nicăieri, Iohannis, un „străin de neam şi de cruce, care a vândut copii şi şi-a tras 6 case” a ieşit învingător. Şi Iohannis a dat dovadă de aroganţă, cu celebrul „ghinion”, însă el era outsider. Făcuse un oraş boboc, se avea bine cu democraţiile occidentale, nu le furase nimic românilor, în timp ce Ponta vizita China şi Rusia. Poporul a simţit că, prin Ponta, e dat din nou pe mâna ruşilor, a comuniştilor, în genere, şi a sărit ca ars. Astfel că pesediştii n-au putut fura la vot cât a putut fi Ponta de arogant. Şi Victoraş părea că se duce la groapa de gunoi a istoriei. Dar n-a fost aşa. Iohannis face frumos la Cotroceni, DNA-ul arestează şi din stânga şi din dreapta iar Băsescu îl ajută din nou pe Ponta, trăgând tare în opoziţie (are şi cu ce) şi în instituţiile statului de drept. Iar televiziunile simt din nou sânge. În tot acest timp, Ponta şi ai lui îşi revin din pumni. Guvernul scade TVA-ul la ce se poate scădea, cu riscul ca cei care vin la putere să nu mai găsească nimic in visterie, face tombole cu premii pe bonuri fiscale, în timp ce Fiscul distruge micii întreprinzători, dă bani la primari ca să şi-i ţină fideli. E cazul, totuşi, să ne trezim: infrastructura e praf, dar dăm 5 milioane pe un sens giratoriu, după cum scria o cititoare, la Focşani, de exemplu, primarul pesedist Bacinschi pare că trage să moară şi, odata cu el, şi noi, Guvernul e plin de penali, instituţiile îşi caută şefii prin Arestul Capitalei iar nivelul de trai se degradează pe zi ce trece. Aroganţa continuă să fie principala meteahnă, pe lângă furt, a aleşilor pe care i-am trimis în fruntea statului să aibă grija de noi: aleşii îşi trag pensii speciale, în timp ce părinţii lor şi ai noştri iau pensii de tot rahatul. Ce trebuie să se întâmple ca să nu-i mai votăm?
Sebastian Oancea
